Tainele sunt făcute pentru a fi păstrate...

M-am trântit în pat dezamăgit. Am butonat vreo oră telecomanda schimbând programele haotic apoi am închis televizorul şi am ieşit să alerg. Simteam că nu am stare. În minte îmi apărea mereu El! Îl simţeam ca pe un drog pe care dacă nu îl aveam intram într-o stare nervoasă… într-o agitaţie continuă. Nu-l mai văzusem de două zile şi asta mă nemulţumea, mă neliniştea…mă agita. 

M-am aşezat pe o bancă şi am început să îmi imaginez cum am fi fost dacă El ar fi fost cu mine acolo… să fi alergat în accea după amiază minunată prin parc, şi apoi după ce aveam să fim extenuaţi să fi luat un taxi până acasă… să fi făcut un duş împreună şi să fi stat unul în braţele celuilalt toată seara la un film bun cu o sticlă de şampanie. Trec vreo zece minute… timp în care vedeam şi plănuiam povestea asta până la cel mai mic detaliu … apoi mă întorc la realitate şi mai dezamăgit… e doar un vis, iar visele nu se îndeplinesc tot timpul.

Duminică după amiaza, un moment în care lumea se relaxează după o altă săptamână de muncă.. uită de problemele adunate în ultimele zile şi se refugiază în activităţi minunate alături de persoanele dragi. Aşa ar trebui să fie! Dar până şi rutina mai dă şi rateuri din când în când. Prinţi e cu soacră mea, nevastă mea e acasă şi îşi face de lucru prin dressing, iar eu nu vreau să mă întorc.

Mă bag în primul bar pe care îl întalnesc în cale şi comand un whiskey dublu… mă aşez aproape de fereastră ca să pot vedea oamenii cum trec şi  încerc  să cercetez aţa destinului… voiam să găsesc nodurile care m-au adus aici… acum … asa cum sunt!

Îmi place să mă pierd în ochii lui, îmi place să îl simt aproape de mine şi să mă gândesc chiar şi pentru câteva secunde că îmi aparţine şi că îi aparţin şi apoi să mă pot întoarce la realitate. Poate e prea devreme să vorbesc despre asta… dar o simt! Şi nu o pot nega oricât de mult aş vrea. Ador să povestim, să-i privesc atent fiecare gest, mai ales cele tandre, să ne îmbrăţisăm şi să adormim unul pe pieptul celuilalt. Nu vreau să trădez nimic din zbuciumul , întunecimile sau flăcările sufletului meu, căci nu am lăsat pe nimeni niciodată să mă cunoască cu adevărat şi chiar dacă vreodată am părut că sunt cel mai sincer om de pe pământ... mai aveam ceva de ascuns... ceva ce ţineam doar pentru mine. Am înţeles acum că tainele sunt făcute pentru a fi păstrate! Mai ales cea mai mare dintre toate!

Whiskey-ul mi se terminase, altul îi luase locul, şi după câteva pahare pline, achit nota şi mă întorc acasă.

Mă aşteptă neliniştită şi mă ceartă de cum intru pe uşă:

− Te-am sunat de câteva ori… tu nu auzi telefonul ? Ce faci aşa în starea asta?

− Nu am chef de dat explicaţii acum ! îi evit privirea ca şi când acolo aş fi găsit o oglindă care avea să reflecteze înapoi tot ceea ce simţeam.

− Ce se întamplă cu tine? Nu te mai recunosc. De ceva timp te porţi ciudat… dacă ai o problemă te rog să mi-o spui şi mie! Sunt sigură că împreună vom putea trece peste orice aşa cum am făcut şi pâna acum.

"Crede-mă că n-ai vrea să ştii ce probleme am eu" îi spun de data asta în gand şi o las să îşi termine discursul moralizator… dar nu prea dau semne că aş băg-o în seamă. Se enervează şi mai tare, dar o ignor total ca şi când nu aud nimic din ce îmi spune. Trântesc uşa de la cameră şi mă arunc în pat. Cad apoi într-un somn profund cu multe vise…

Mai târziu în aceea noapte am început să mă gândesc la zilele adolescenţei, care au zburat... acele zile fără griji când agendele era la fel de deschise precum inimile noastre. Timpuri fascinante înainte de căsnicii, dorinţe neîmplinite, bebeluşi şi frustrări atunci când exista în noi doar simţul aventurii şi libertatea. În viaţa de zi cu zi se pare că ratăm de fiecare data avionul care să ne ducă acolo... în cel mai bun caz , avem norocul să prindem o cărută cu care însă n-am avea certitudinea ca vom nimeri drumul cel bun. 

Am luat-o în brate şi mi-am cerut iertare pentru cearta avută, iar in ceea ce priveste problema pe care o am ... mi-am ţinut gura închisă.