Pretenţii

     Fiecare personă din jur are câte o pretenţie de la tine: soţia care vrea să o săruţi de fiecare dată când ajungi acasă, copilul care vrea mereu câte o jucarie nouă de la tine, sau să îi citeşti povestea lui Peter Pan fiind atent mai mult la imaginile din carte decât la ceea ce îi spui tu, mama ta pe care trebuie să o suni de câteva ori pe săptamană căci altfel ar crede că ceva rău ţi s-a întamplat, soacra pe care trebuie să o vizitezi din când în când pentru că întreabă mereu de tine deşi nu îţi place faţa ei şi nu ţi-a plăcut niciodată , şeful tău care îţi cere să faci minuni, subordonaţii care îţi cer tot felul de lucruri, prietenii cei mai buni care îţi cer bani şi apoi se fac că uită să ţi-I mai dea înapoi. Fiecare dintre noi suntem într-o anumită măsură în centrul atenţiei, fie că ne place fie că nu. 

     Dar uneori simţi că nu mai ai putere, căci ajungi în acel loc din tine în care există doar golul iar din aceea prismă nu se mai poate oferi nimic.

    Împarţi tot felul de lucruri în toate părţile fără să te gândeşti vreodată dacă e bine că o faci sau dacă e ceva rău … şi ajungi la un moment dat pe drum când îţi pui întrebarea: Dar cu mine cum rămâne? Pe mine mă întreabă cineva vreodată ce e cu mine? Care sunt pasiunile şi visele mele ascunse? Ce nevoi am? Nu prea…Dar poate ca e în regulă să se întâmple aşa…atâta timp cât nicio persoană iubită nu îţi poate oferi lucrurile de care ai nevoie.

     Ai în jur oameni care te iubesc, o carieră la care ai visat, o libertate de mişcare pe care mulţi ţi-o invidiază şi o alta libertate pe care ţi-o faci singur fără să ştie nimeni şi dacă toate acestea s-ar opri probabil că viaţa şi-ar pierde sensul şi ca să nu ajungi la acel punct în care să accesezi golul interior trebuie să faci şi lucruri care să îţi multumească sufletul.

     De vreo lună, după episodul Lucian am început să vorbesc cu un tânar, care s-a remarcat faţă de alţii prin naturaleţe şi onestitate, iar conversaţiile pe care le-am avut au venit de la sine, au curs lent şi plăcut de-a lungul zilelor şi mi-au lăsat pe buze un gust care mă facea să vreau mereu mai mult.

    Nu mi-a cerut niciodată nimic, nu m-a presat să stabilim vreo întâlnire, sau să facem un schimb de poze, destul de anormal pentru lumea în care traim în care majoritatea vrem direct produsul final.

Ieri am schimbat însă primele vorbe faţa în faţa şi mi-a plăcut foarte mult compania lui.

Presimt ceva…